a gig to remember – the doors
Pot spune că am găsit întrebuințarea de bază a last.fm-ului ( în afara faptului de a căuta sweet girls wich shares your music taste 
)! Se numește ‘Browse Festivals‘. Ideea e simplă: recomandări în materie de festivale și concerte pe gustul tău – de super folos!
Cu ajutorul tool-ul mai sus menționat am găsit chestia următoare: ‘The Music of The Doors ( Ray Manzarek and Robby Krieger )‘. Mi-a fost de ajuns să observ doar cele două nume și l-am și sunat pe Greg. Convorbire scurtă ‘The Doors – Krieger and Manzarek. 35 quid! You in?’ răspunsul ‘Yeap’. Am mai găsit doi oameni dornici de concert Bora și Dario.
Sincer să vă spun la cât de flămândă arată acum ‘formația’ după bani credeam că o să fim o mână de oameni și concertul o să sugă big-time. Dar n-a fost nici pe departe așa!!! Sala a fost aproape plină ( au mai rămas foarte puține locuri disponibile, I swear ).
Un spectacol de gală cu doi nene bătrâni care nu prea știau muzică în 60 ( știau doar acid și făcea acid-ul muzica pentru ei ), dar acum s-au perfecționat. A fost un spectacol original ( original pentru formație ). Orchestra intervenea doar în anumite părți ale melodiilor ( ‘Riders on the storm’ a fost un orgasm total ), drept urmare n-a fost un copycat dupa S&M ( ce comparație am făcut și eu ).
N-a fost prezent Densemore ( fapt care m-a bucurat enorm de mult ) locul fiindu-i luat de un toboșar care a știut treaba, chiar a știut treaba. Și-au tras și un om la bass ( probabil Manzarek nu mai rezistă să facă și partea asta ).
Vă întrebați cine a fost vocalistul de aseară, corect? Răspunsul e Miljenko Matijevic. Nu știu cine e el, ce vrea de la viață, cum a ajuns acolo și de ce, dar un lucru e cert – jos pălăria în fața lui. Un timbru vocal ca al lui Morrison ( când închideam ochii chiar că mă simțeam ca la un concert când formația era completă ) și băiatul știa că n-are voie să iasă în evidență și asta a și făcut. Toata mișcarea scenică i-a fost controlată. Fără scăpări, fără acțiuni cu care încerca să iasă în evidență – doar muzică. Scuzați-mă, dar băiatul a avut un rol foarte, foarte greu și incomod pe scena – doar trebuia să-l ‘înlocuiască’ pe James!
Manzarek a intervenit între piese cu scurte povești de pe vremea Doorșiilor în care folosea des cuvinte gen high, weed, pot, lsd asta spre deliciul publicului. Public care a fost compus din oameni la fel de tineri ca și mine până la perechi septogenare care au savurt fiecare minut din măiestria scenică.
Krieger a rămas la fel de timid chiar și după jumătatea de secol petrecută pe scenă. El continua să trăiască în chitara ( okay – nu e cel mai bun chitarist. Nici de departe, dar omul are ceva ). A fost un moment amuzant când sus-numitul a intrat probabil într-o transă, a ținut un solo cam multicel, și a fost nevoie de intervenția dirijorului ca el să se oprească și piesa să fie continuată.
Oricât de mult mi-aș fi dorit să ascult și ‘The End’ a fost mai bine așa. Cum puncta și Dario la final. Melodia e Jim. Nimeni n-o poate cânta în afară de el. Nimeni n-are privilegiul.
Super. A meritat! M-aș mai duce înca o dată și încă o dată! Un vis mi s-a împlinit pe jumătate ( ca visul să fie complet mai e nevoie de Jim… )
